Am pornit azi sa caut padurea
Intunecata padure in care sa ma lepad
De ganduri, de mine, de tine...!
Si-am mers, dar nu mult
Am plecat, dar nu departe,
Pentru ca padurea am gasit-o
Atat de aproape: in mine...!
Era partea aceea peste care
S-au depus straturi din muschii uitarii,
Pe ale carei porti ruginite
S-au catarat lienele asteptarii...
Am apasat pe ivarul
Care nu mai fusese de mult atins
Si-am intrat cu sfiala
Inapoi in sufletul meu.
Dar ce mi-au vazut ochii?!?
Padurea pe care o lasasem copila
Crescuse si se schimbase o data cu mine.
Pana si aerul pe care il respiram
Era altfel de cum il lasasem!
Si izvorul plapand si timid
Devenise acum un rau involburat
Mai peste malurile admise.
Si ciresul salbatic pe care-l indragisem
Pe vremea cand era
Prea mic pentru a fi numit insemnat,
A devenit arborele falnic
La umbra caruia stau acum.
Totul s-a schimbat!
Ah, dar iata ca cerul a ramas
Cum il stiam: albastru si
Nepasator de parca
Nu ar sti ca nemilosul timp
Are puterea de a transforma
Totul in nimic!
Am ratacit mult timp
In mine, pana cand
Nu a mai ramas
Niciun coltisor necercetat
Niciun fir de praf care
Sa nu fi simtit ca
Am trecut EU pe acolo!!!
Apoi am iesit intregita
Promitandu-mi sa mai trec
Din cand in cand pe acolo!
”Frumoasa esti, padurea mea!”
